Timpul restituirilor 

Exista simboluri ce pot supravietui dicolo de trecatoare surpari ale memoriei, de interpretari abuzive sau de obstinate psalmodieri conjuncturale.

In acest sens, un personaj de dimensiunea lui Dimitrie Paciurea sta sub sigiliul mantuitor al benedictinilor, ai acelor anonimi lucratori intru gloria spiritului, veritabili ocrotitori ai memoriei fiintei sale. Sub acelasi semn a rezidat si manifestarea multisecventiala consacrata figurii si mostenirii lui Dimitrie Paciurea ( 1873-1932) , desfasurata in cadrul Zilelor Paciurea ale Liceului de arte si meserii omonim din capitala; momentul omagial a fost initiat, coordonat si prefatat de plasticiana si polivalentul pedagog Luminita Ciupitu, cu participarea elevilor lacasului aniversat, a sculptorului si profesorului Mihai Marcu, cat si a altor personalitati ale peisajului cultural-diplomatic autohton. In evolutia plasticii romanesti, Paciurea detine un loc singular, peremptoriu; in el coexista nu doar virtuti rare, dar mai ales acea zbatere tragica, irepresibila a creatorului, atat de putin intalnita la alti contemporani ai sai.

Artistul poseda harul comunicarii misterioase, aproape neptunice cu lucrurile, avand intuitia supranaturalului. Nelinistea lui nu era efectul unor pure nesigurante tehnice sau de conceptie, de relevanta estetica, ci exprima un gest afectiv subteran, cu profunde reverberatii intr-un timp al ingratitudinii, al dialogului simulat. In confruntarea cu respiratia materiei, el nu s-a considerat vreodata un invins, incercand a o stapani, indiferent de dileme ( v. cazul lucrarii sale Gigantul, expus in 1906, conceput pentru a strajui in dubla infatisare, Grota fermecata, ulterior demolata de pe Campia Filaretului, viitorul Parc al Libertatii). Solitar si reflexiv, el a cautat sa aseze in piatra, marmura sau bronz, viziunile sale tragice, adesea ambigue ( de aici au provenit acele stranii forme ale himerelor: de la Omul primitivsi Sfinxulva trece la ciclul himerelor-cu vadite influente presocratice-vazduhului, pamantului, sau apei). Dimitrie Paciurea a apartinut acelei familii spirituale al carei exponent l-a reprezentat autorul Pietei (debutand de altfel, sub influenta sa, in 1894, la expozitia artistilor in viata, fiind apoi prezent la saloanele oficiale, atat la manifestarile Cercului artistic cat si la cele patronate de cercul Tinerimii artistice, la inceput de secol XX; s-a aflat printre membrii fondatori-in 1919- ai Societatii Arta romana ( alaturi de O.Han, C.Medrea, C.Ressu, G.Popescu, L.Grigorescu, I.Iser, Fr.Sirato, E.Stoenescu, I.Steurer). Numit custode la Muzeul Aman ( in 1909) va folosi ca atelier una din anexele acestuia, acolo unde vor lucra mai tarziu, detinatorii bursei Paciurea, instituita dupa stingerea sa; profesor la Scoala de arte frumoase din Bucuresti ( din 1909, datorita fostului sau magistru, Vladimir Hegel) artistul va participa in perioada interbelica, la diferite expozitii de arta romaneasca in Occident ( Munchen,1913, Venetia,1924, Bruxelles,1930).Destinul sau poate fi perceput in termeni camilpetrescieni: cata luciditate, atata existenta si deci, atata drama.

La el confesiunea materiei dobandeste calitati taumaturgice ( v. chipul in bronz al Zeului Pan, realizat in 1931, o veritabila mitologizare a propriilor obsesii). Biografia paciuriana n-a suportat registrul malentende-urilor epocii, ( personajul nefiind un voleur dimages) avand o evidenta coloratura pascaliana, inconfundabila. Luminita Ciupitu a elogiat de altfel memoria patronimului institutiei, asociindu-l unui sugestiv melange inter-activ ( literar-plastic-muzical, cu participarea unui inzestrat muzician, chitaristul-concertist, Mihai Gogoncea).

Autorul Rastignitei si al Zeului razboiului a ramas simbolul unui homo duplex baudelairean: o natura tragica, etern scindabila intre relativ si absolut . El si-a distribuit viziunile la o dimensiune in care, imprevizibilul istoriei germineaza lucid si perseverent. Himerele paciuriene strabat mereu acelasi drum al Golgotei, ca un alt ecou mefistofelic al propriei lor insingurari…