Noul turism cultural surprins intr-un scurt bilant al festivalurilor prin care am trecut vara asta.
La inceput de toamna, e timpul sa rememorez festivalurile care m-au purtat prin tara in lunile din urma. Caci in aceasta vara am fost un calator dedat unui nou tip de turism, dupa unii, care castiga tot mai multi adepti in randul urbanilor – turismul cultural, cu segmentul turism de festivaluri.
Boemi, in Portul Cultural Cetate
La Divanul Degustatorilor de Film si Arta Culinara, din Portul Cultural Cetate (judetul Dolj), am ajuns intr-o seara de vineri. Aflat la a cincea editie, festivalul a fost axat in acest an pe tema „Eroi si antieroi din Balcani”.
Sosita, asadar, la festival in penultima seara, am ratat simpozionul dedicat filmului balcanic la care au participat critici si istorici de cinema din sapte tari: Bulgaria, Croatia, Grecia, M.Britanie, Serbia, China si Romania.
In acest an, cinefilii sositi pe malul Dunarii au putut viziona o selectie de 12 lungmetraje si 51 de scurtmetraje, printre care Kismet (documentarului Ninei Paschalidou despre impactul serialelor turcesti asupra Balcanilor si lumii arabe), Go West, filmul lui Ahmed Imamovic, care ironizeaza doctrina eroismului in razboiul din Bosnia prin intermediul unui cuplu de homosexuali, Ultimii pirati de la Marea Neagra, un basm contemporan despre comorile pe care le vanam si cele pe care le gasim, Regele, lungmetrajul lui Nikos Grammatikos, care incearca o explorare a satului grecesc prin intermediul unui tanar care s-a lasat de droguri.
Festivalul s-a incheiat cu pelicula Ocupatia in 26 de imagini, filmul-cult al croatului Lordan Zafranovic, despre gruparile extremiste, partizane, din fosta Iugoslavie, de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, proiectie pe care multi dintre noi am urmarit-o intinsi in iarba, pe paturi plusate, golind carafe de vin si facand abstractie de rotocoalele de fum ale nenumaratelor tigari fumate.
Dar proiectia eveniment a Divanului Degustatorilor de Film si Arta Culinara a fost O vara de neuitat/ Un ete inoubliable (r. Lucian Pintilie), de la a carui realizare s-a implinit anul acesta 20 de ani. Filmul a rulat in prezenta regizorului Lucian Pintilie, invitatul special al Divanului, si a Mariei France-Ionesco, fiica dramaturgului Eugene Ionesco.
Prezentat de Dan Bordeianu, Divanul din acest an le-a avut printre invitate si pe actritele Dorotheea Petre, Iulia Verdes si Elena Ivanca, dar si pe Ioan Gyuri Pascu (care a si sustinut un concert), regizorii Mihai Sofronea (Copacul), Stanislav Doncev (Rapid Response Corpse 2: Nuclear Threat), Pavo Marinkovic (Occupation, the 27th Picture), producatorii Aleksandar Zikov si Marticika Bojilova, criticul de film Abbie Saunders si fondatoarea site-ului AltCine, Electra Venaki.
Bineinteles, spectacolele culinare au fost, ca in fiecare an, la inaltime. Unul dintre acestea a fost dedicat bucatariei traditionale turcesti si a fost sustinut de Arza Murat Sabrieva si Jana Levenuva Gontici din Vidin. Un altul i s-a datorat lui Mircea Groza, nume extrem de cunoscut iubitorilor acestui festival, care a preparat aceeasi masa pe care a gatit-o interpretandu-se pe sine in filmul bloggerului Radu Bazavan (Groparu), Usturoi – film care a si rulat in Portul Cultural Cetate.
Divanul Degustatorilor de Film si Arta Culinara, desfasurat intre 26 si 31 august, este un eveniment anual, organizat de Fundatia pentru Poezie “Mircea Dinescu”.
O dupa-amiaza pe plaja, in Portul Cultural Cetate
La Divan, filmele sunt un pretext nobil, dar adevarul e ca, dincolo de ele, si mai puternica ramane amintirea zilelor pe plaja, cu rasetele noastre, sau amintirea meselor copioase, cu cotlete de porc, sarmale din gasca si vita, bors de peste cum doar la mal de Dunare poti manca sau deja faimoasele vinuri de pe mosia poetului Mircea Dinescu.
Pentru prima data, in acest an turistii au putut veni aici cu corturile (caci putini au fost cei care si-au dorit sa fie cazati la 18 km distanta, in hotelurile si pensiunile din Calafat), campand gratis, si creand o atmosfera aparte, despre care veti putea citi mai multe in revsta The ONE de octombrie.
Se intampla in Alexandria!
Alexandria e un oras pe care il stiu de mica si pe care nicicand nu mi l-as fi putut imagina asa cum l-am regasit in acest an, in timpul festivalului Ideo Ideis, ajuns la a noua editie.
Orasul acesta linistit, obisnuit sa nu isi vada trotuarele aglomerate, prinde viata in fiecare vara de aproape un deceniu incoace, de cand un grup de tineri au hotarat sa aduca teatrul la ei acasa, acolo unde altfel exista doar o casa de cultura goala si niciun cinematograf functional.
Anul acesta, Alexandria a fost gazda pentru 220 de participanti, 26 de traineri, 120 de voluntari, 14 spectacole de teatru profesionist, 10 trupe de liceeni, 2 seri de Cinemateca Tarzie, 3 de Caravana Filmelor TIFF, 3 de Seara Povestitorilor, 4 spectacole pentru copii si 3 masterclass-uri. Este cel mai succint rezumat al celei de-a noua editii a Festivalului National de Teatru Tanar Ideo Ideis din Alexandria.
Marea noutate a editiei din 2014 a fost renuntarea la ideea de competitie intre trupele de liceeni si transformarea vechilor premii individuale in experiente menite sa ofere fiecarei trupe noi ocazii de dezvoltare in aceeasi directie cu procesul de educatie alternativa la care au fost expuse prin participarea la Ideo Ideis.
Experientele oferite anul acesta celor 10 trupe de liceeni includ, printre altele, sustinerea unei reprezentatii in cadrul FITS 2015 (pentru Domino, Rm. Valcea), participarea la FNT 2014 (pentru Atelierul de Teatru, Botosani), sustinerea unei reprezentatii la Godot Cafe Teatru (pentru Aici, Constanta), o sponsorizare de 1.000 euro din partea Agentiei de Vise pentru productia urmatorului spectacol (pentru Theatron, Vulcan), accesul la diverse spectacole,dar si la cursuri de la UNATC.
„Ne bucuram ca anul acesta am reusit sa facem inca un pas in dezvoltarea procesului de educatie alternativa eliminand ideea de competitie traditionala din festival si, poate chiar mai important, ca participantii si partenerii nostri au primit cu bratele deschise aceasta schimbare. Chiar credem ca o noua experienta, de genul celor oferite anul acesta, este mult mai benefica pentru dezvoltarea liceenilor decat un titlu de Cel mai bun actor, de exemplu”, spune Alexandru Ion, co-presedinte Ideo Ideis.
Festivalul National de Teatru Tanar Ideo Ideis din Alexandria include opt sectiuni: Atelierele de Teatru Tanar, Atelierele de Maiestrie, Spectacolele de Teatru Tanar, Spectacolele de teatru profesionist, Cinemateca Tarzie, Seara Povestitorilor, Masterclass-urile Ideo Ideis si evenimentele dedicate comunitatii din Alexandria (spectacolele de strada, proiectii gratuite de film, ateliere de dezvoltare personala pentru copii si parinti si reprezentatiile din cadrul terasei Conciato, spatiul inaugurat anul trecut ca scena de debut pentru studenti sau tineri absolventi ai facultatilor de teatru din Romania).
Eu am ajuns in Alexandria intr-o seara de miercuri si m-am oprit direct la terasa Conciato, locul de intalnire al tinerilor pe durata festivalului, unde aveam sa vad in aceeasi seara spectacolul de improvizatie al celor de la SC IMPRO S.RL.
La Serile Povestitorilor, aveam sa ii ascult pe alpinistul Horia Colibasanu si pe organizatorii festivalului Plai, de la Timisoara. De altfel, organizatorii celor doua festivaluri obisnuiesc sa le numeasca „gemene”, dupa cum le-a spus candva Catalin Stefanescu.
Printre atelierele care mi-au atras atentia in acest an aici au fost atelierul de fotografie sustinut de Vlad Petri si cel de coregrafie, al Vavei Stefanescu. Placut a fost si sa asist, intr-o dupa-amiaza torida, la atelierul de scenografie, in care trupele de liceeni incercau sa gaseasca solutii pentru scenografiile propriilor spectacole.
Mi-a mai placut sa vad sala Casei de cultura arhiplina, caci aici oamenii nu au prea des ocazia sa vada o piesa de teatru in afara festivalului, la fel cum nu pot vedea filme in oras, motiv pentru care nu au ratat Caravana TIFF, ajunsa in orasul lor, si au alergat dupa spectacole sa vada Selfie sau Bucuresti, unde esti?.
In concluzie, strazile orasului au o cu totul alta atmosfera in timpul festivalului, terasa Conciato devine cel mai galagios loc din oras, iar hotelurile Parc si Red au, in sfarsit, oaspeti. Si cel mai placut e sa vezi cum un grup de tineri, organizatori si voluntari, reusesc sa dea viata, vara de vara, unui oras, in restul anului, tacut.
Cronica din orasul-teatru
Sibiul. Taramul teatrului vara. Orasul in care ne retragem, luandu-ne in bagaje agendele, reportofoanele, camerele foto, unde pasim agale pe strazi, printre artisti de circ si dansatori cu miscari poetice, ne asezam confortabil in scaunele Teatrului „Radu Stanca” si dam navala in povestile despre care am citit cronici in presa de-afara, ne uitam in sufletele actorilor si-n ale noastre si vrem sa mai stam, chiar si cand spectacolul s-a terminat, aplaudam pana ce ni se pare ca am surprins o lacrima in coltul ochiului artistului preferat si apoi alergam, pe ultima suta de metri, spre urmatorul spectacol, spre urmatoarele trairi, spre sufletele altora.
In acest an, la Sibiu, am inteles mai bine ca niciodata ca teatrul e despre suflete. Iar acum abuzez de un cuvant de care intotdeauna mi-a fost frica. Dar teatrul e, de asemenea, despre frici. Despre intalniri cu noi insine pentru care altfel nu ne-am face timp si de care se mai intampla sa ne fie dor. Pledoaria mea pentru teatru incepe aici si ia forma unei cronici superficiale de la un festival care ar merita mai mult.
Astept in fiecare an Festivalul de Teatru de la Sibiu asa cum altii asteapta TIFF-ul. In ultimii ani, m-am intors la Sibiu, fie vara, fie toamna, pentru teatru. Si mai ales vara m-am intors, cu o curiozitate mereu innoita, mereu asteptand revelatii.
Mai intai, ca si cum Bucurestiul isi lua ostatici jurnalistii care il abandonau pe 6 iunie pentru a XXI-a editie FITS, autocarul care ne ducea la Sibiu cu greu avea sa iasa de pe stradutele ce inconjoara Ateneul, caci la marginea trotuarelor aparusera parca peste noapte stalpi de protectie, iar masinile erau parcate, ca intotdeauna in Capitala, prost.
Pe la balcoane, iesisera deja privitori, un politist ridica din umeri la problema noastra, trecatori binevoitori il ghidau pe sofer in manevrele de a parasi aceste stradute. Satui de trafic, de blocaje si de orasul nostru, voiam sa plecam odata.
La Sibiu, aveam sa ne abandonam in graba rucsacurile in hotelul Ibis si sa fugim spre Teatrul National „Radu Stanca”.
Primul spectacol vazut in festivalul din acest an a fost Singuri, de Wajdi Mouawad. L-am cunoscut astfel pe Harwan, care studiaza sociologia imaginarului, intr-o piesa despre singuratate, despre viata si moarte, culori si orbire, cunoastere si necunoscut, omul contemporan si omul de mai demult, cautare si negasire, esec si reusite tarzii, postume.
Seuls e un monolog, intrerupt de vocile unor fiinte nevazute si e un show la finalul caruia vopselele acopera scena cu disperare, cu o intensitate halucinanta, ametitoare.
Intrand pe pietonala Nicolae Balcescu, Sibiu
In acest timp, in centrul Sibiului, puteau fi vazute Parada Fanfarei din Pisa si dansul celor din Tribul Culorilor. Caci „Sibiul, asemenea Avignonului sau Nancy-ului odinioara, devine un oras care se consuma, care se daruie, care isi pierde linistea o saptamana pentru a adopta logica extrema a ceremoniilor urbane. In acest spatiu al ordinii, balamucul devine un pasager regim cotidian. (…) Sibiul devine balcanic pe durata festivalului”, dupa cum spunea George Banu, membru in board-ul artistic FITS.
Oamenii dansau pe strazi alaturi de London School of Samba. Les Landemains dadeau un spectacol de circ la 10 metri inaltime. La miezul noptii, focurile de artificii acaparau pentru 15 minute cerul, iar presedintele festivalului, Constantin Chiriac, isi tinea traditionalul discurs langa zidul exterior al teatrului.
A doua zi dimineata, restaurantul hotelului Ibis era locul unei mari aglomeratii, dar orasul era linistit. Voluntarii FITS radeau si lipeau noi afise. La amiaza, la Paris, Simona Halep juca in finala de la Roland Garros 2014, meci pe care eu nu il vedeam pana la sfarsit, caci la Casa de Cultura a Sindicatelor din Sibiu incepea Intriga si iubire (regia: Lev Dodin, Rusia), un spectacol in cheie clasica, o evadare intr-o arta a altor vremuri, a altor conveniente, a altor reguli si altor drame. Intr-adevar, o evadare.
Tarziu, in Piata Mare, ne-am adunat la concertul Pasarea Rock, cantand in ploaie cu Mircea Baniciu, Josef Kappl si Ovidiu Lipan Tandarica. Pe cap, aveam glugi negre si multicolore esarfe in dar. Tot atunci, la Hala Balanta se intampla din nou marele Faust al lui Silviu Purcarete, cu Ofelia Popii.
Pe Ofelia, despre care scriam in The ONE in vara anului trecut, aveam sa o vad acum in piesa Solitaritate, de Gianina Carbunariu. Duminica, intrasem in holul teatrului, facandu-mi loc cu greu printre spectatori si tipi cu camere de filmat, iar in fata mea aparuse dintr-odata un sicriu adevarat, inconjurat de coroane.
Habar n-aveam care-i faza cu piesa asta, care-i faza cu sicriul, mi-am spus totusi ca poate fi din decor si am mers ingenua mai departe, in sala cu numere afisate pe scena si o voce care rostea mecanic, maniac: 41, 47, 82, 29, 64, 17, 3, 24, 9. Si tot asa. Pana cand a inceput spectacolul. Si a durat ceva. Dar a meritat. In lumea zilelor noastre, in mai multe acte, intra in scena ironia, sicriul din hol, umorul, bonele filipineze, drama, banii, norocul, ghinionul, falsa intrajutorare si veridica singuratate.
Era foarte cald in acele zile la Sibiu, dar oamenii faceau cozi uriase in Piata Mica, pentru a patrunde in Luminarium Mirazozo, un britanic labirint gonflabil, semnat The Architects of Air, ce poposea pentru prima data in Romania, atragand si aici, ca prin atatea segmente de lume, prin jocul de lumini si culori.
Alti vizitatori, mai intoleranti la caldura, preferau expozitia de pictura a lui Stefan Caltia sau pe cea de fotografie a regizorului Radu Afrim. Pe strazi, circul facea senzatie printre copii si adulti, fie ca erau clasicii circari batrani sau mai modernele show-uri, precum cel adus din Elvetia de Jessica Arpin.
Undeva in oras, Neil LaBute, marele dramaturg american, tinea un atelier cu scriitori si actori tineri, printre care si Radu Iacoban. Noaptea, din Piata Mare aveau sa rasune concerte timp de zece zile. In salile de teatru, 25 de spectacole isi epuizasera biletele inca dinainte de inceperea festivalului. La terase, voci in toate limbile iti atingeau timpanele, dar cel mai adesea se vorbea in franceza, engleza, japoneza.
Cu fiecare zi, era tot mai acut sentimentul ca iei parte la cel mai complex festival anual din Romania, considerat pe plan international ca fiind al treilea festival de artele spectacolului din Europa, ca amploare, dupa Edinburgh si Avignon. In 66 de spatii de joc, erai asaltat de oferte artistice, voiai sa vezi totul si iti parea ca orele nu-ti ajung.
Ca si cand o aviditate culturala lua in stapanire vizitatorul orasului-teatru intre 6 si 15 iunie 2014. Si daca e pentru a treia oara consecutiv cand iau parte la festival, pot spune ca in acest an mi-a parut mai stralucitor ca in editiile anterioare. N-as sti sa spun de ce. Pentru tot. Pentru atmosfera. Pentru Deca Dance (coregrafia: Ohad Naharin), un magnific spectacol de dans, emblematic pentru arta contemporana a Israelului.
Nu stii cand incepe, caci un artist isi intampina publicul cand luminile inca nu s-au stins, dar stii cand se termina, pentru ca nu vrei sa se termine, vei iesi pe strazi anesteziat si ti se va parea ca ai miscari de dans, vei vrea sa vezi din nou si Mozart Steps, montat de Gigi Caciuleanu, caci ai impresia ca e singurul spectacol coregrafic de la noi pe care il poti compara cu cel de la care tocmai ai iesit.
Foto: Deca Dance, Israel
Intr-o dupa-amiaza torida, am fost la Sibiu, o rana neinchisa (redia: Vlad Massaci), iar actorii vorbeau cand in engleza, cand in franceza, despre un trecut al saxonilor din Transilvania, dar si despre noi cei de acum, despre emigrare si dezradacinare. Am ras, desi pe alocuri era de plans.
Daca as fi sincera pana la capat, as spune unde am ras si unde am plans din tot ce am trait in salile Sibiului. Dar nu sunt. Si, totusi, am ras si am plans in sali, m-am plimbat pe strazi purtandu-l cu mine, la un moment dat, pe un tricou alb, si pe un Caragiale cam sifonat, am auzit cum am trecut usor drept turcoaica, pentru ca ce poate fi o fata in largi salvari colorati, intr-un spatiu al atator culturi care-si dau intalnire mereu la aceeasi data, in fiecare vara, in acelasi oras, caruia m-am obisnuit sa-i spun orasul-teatru…
