Constantin Sinescu sau zidul si iedera

Arta lui Constantin Sinescu contopeste deopotriva, cu fervoare si profunzime inunificabilul, autorul fiind, dincolo de stricte ierarhizari, un aspirant spre orizonturi spatiale de mister.

El descopera prin glasul formelor( fie ele in lemn, bronz, piatra, marmura sau travertin) o alta ipostaza a timpului care-si lasa amprenta asupra eului; la acest artist biografia secreta a personajelor sale e inanalizabila dupa legi fixe fiindca ea curge in chip heraclitean, cautand o anume cale de conciliere cu destinul lor in posteritate. Pentru Sinescu verbul a deveni este axul ontic al inspiratiei; in esenta, el e sinonim cu blagianul a trece. Motivul central al viziunii sinesciene e sfera, pe urmele vechii Elade si a ucenicilor ei vrajitori( a se vedea si functia purificatoare a unor semne plastice ca: cercul, mugurii vegetali, ochiul, sanul, samanta, torsul); toate aceste simboluri converg spre implinirea unui ceremonial, care, in acceptia sa inseamna cunoastere si asceza, inceput si substanta. Sculptorul a incercat sa transforme acel faimos medieval scepticism al materiei, in rezistenta lui a fi posibil. Astfel, se poate afirma ca, in launtrul lucrarilor nimic nu e in proportie definitiva sublim sau grotesc, gratios sau caricatural, pitoresc sau bizar, suav sau morbid, bland sau sauvage. Estetica formelor sale e una dinamizatoare, avand drept principiu protector toposul folcloric; acesta e contrabalansat de recursul la geometrism, de aici provenind acea fina dialectica a gandirii artistului( v.indeosebi, retorica adiacenta a unor piese precum Tata si fiu, Geneza, Maternitate, Tors, Copil sau Mioritica).

La C.Sinescu, comunicarea cu absolutul are loc nemediat, printr-o lumina ce se lichefiaza, amintind de acei stropi de liniste brancusieni, insa ea apoi se solidifica intr-o uriasa stalactita non-vorbitoare. Sensul vizat de creator e insasi refacerea ciclului vital, temeiul stingerii si al reinvierii, eterna reintoarcere… Acest adapost adamic al fiintei- sfera sinesciana- nu e altceva decat un receptacol extatic al starii de maxima tensiune; altfel spus, aceasta pare sa figureze impietrirea unui strigat. In spatiul artei strigatul pietrei capata forma tainica a stalactitelor, ca un raspuns la jertfa materiei. Unul din simbolurile esentiale ale imaginarului sinescian-maternitatea- e indisolubil legata de conjunctia mister-pacat originar; ei ii aprinde autorul acea lumina a raiului, purtatoare de izbavire. Dintr-o asemenea stare de zbatere a firii izvoraste intrebarea artistului, ravasind temeliile gandului: spre care lumi ne poarta sacrificiul sangelui?. Iar singurul raspuns posibil e propria-i creatie, acolo unde sufletul se zbate intre marmura si piatra, intre iscodire si inmarmurire. Constantin Sinescu-asa cum o demonstreza si evolutia sa- e un artist neistovit de vis; la el, risipirea , mistuirea energiilor apare ca singura dovada a nemarginirii inspiratiei.

De altfel, ea e garantia ca, iedera pasiunii nu se poate destrama, chiar daca , de multe ori in destinul sau, revelatia a fost negativa: frumusetea ascundea ghimpi, lumina inchipuia un toiag de-ntuneric, sau alteori, linistea prevestea incoltirea unor retrageri… Artistul exploreaza tainele universului cu uneltele sale fidele; nu dansul formelor il impresioneaza, ci acel ritual al implinirii lor. Invatand povestile uitate ale materiei, sculptorul accede in lumea mitului, a alegoriei atotseducatoare. El se intoarce practic, prin lucrarile sale, la acea stare paradisiaca in care nu exista vina, pacat sau drama.Ceea ce primeaza la el e faptuea plasmuita, iar nu conditia ei pieritoare.Numai astfel sentimentul metafizic nascut de visul sau sculptural poate transforma totul intr-o suprarealitate.

Artistul pare a ne spune ca lumea e aceeasi,dar sensul ei va ramane ascuns sub infinite semne de intrebare. Altfel spus, Iisus sangereaza si e ucis de cuvintele de pe cruce, iar nu de gestul crucificarii in sine.Creatia lui ne ofera nu o cunoastera participativa, ci o activare a memoriei fiintei, vazuta dintr-un unghi universal. Secventele sale de materie modelata sunt de fapt, oglinda vie a cosmosului intregele trimit la lacrimile celor ce-ar fi voit asa de mult sa planga si n-au putut(L.Blaga).