In Nurnberg, a inceput, in aceasta iarna, primavara culturala romaneasca. Astfel, in orasul natal al lui Albrecht Durer, a avut loc vernisajul expozitiei „Desemne si orizonturi“, al artistului plastic resitean Nicolae Ungar. Galeria gazda, Tiny Griffon, este o una tanara, deschisa publicului din luna octombrie a anului trecut.
Galeria se afla la colt de strada. Si asa cum este ea luminata in seara, pare a fi un zambet larg de pe un obraz pe celalalt al strazii. Intre buzele intrarii ne intimpina o fetita, cu parul lung, Rapunzel din poveste, cu un zambet abia ghicit de gioconda, si un baietel mai indraznet in privire, dar mai tacut. Alexandra si Thomas ne insotesc in galerie, se tin de mana, iar eu ma gandesc: ce frumos trebuie sa fie sa-ti petreci o parte din copilarie printre picturi. Printre picturile lui Nicolae Ungar, lucrari cu muzicalitatea culorilor din Anotimpurile lui Vivaldi.
Daca Durer credea ca arta se ascunde intr-adevar in natura, pictorul resitean reia aceasta convingere: Creatia suprema este natura, noi, artistii, nu putem decat a o completa prin harul dat de la Dumnezeu.. De aceea, arta mea este o ilustrare a naturii, o imagine inca nerezolvata a naturii. Peisajele sale, cu o vegetatie carnoasa a culorii, respira un puternic lirism, in fiecare lucrare se contureaza cate un element ca o pata despartitoare intre cer si pamant, aici o cascada, dincolo o moara, acoperisul unei case. Si mereu unificatoare, mereu acea atmosfera intalnita la Bruegel, spune Elisabeth Ochsenfeld, fosta profesoara de desen a lui Nicolae Ungar si prietena de aproape 30 de ani: Nicolae Ungar a crescut la Rudaria, acel loc rural sanatos, care nu a cunoscut denivelarea valorilor, si acest lucru se vede in modernismul liniei si culorii sale. Tusa larga, deschiderea formelor, acolo isi au si ele radacina, la Rudaria. Este un artist ce stie sa rada cromatic, cu trairi extrem de intense, ce experimenteaza, insa nu intr-un fel static, ci gestual.
Gesturile vizitatorilor se intensifica, discutiile se impletesc, picturile de pe pereti devin ochi – martori cromatici aa regasirii unor amintiri comune, sunt povesti despre Garana, sunt anecdote de sub acoperisul taberelor de arta, toate – confirmari ale celor spuse de Konrad Adenauer: traim cu totii sub acelasi cer, dar avem cu totii orizonturi diferite.
Alexandra si Thomas stau in fata unei ferestre si ne privesc. Si ma gandesc la Micul Print care marturisea Am renuntat la o cariera extraordinara de pictor la varsta de 6 ani, descurajat de insuccesul desenelor mele. Oamenii mari nu inteleg nimic si este obositor pentru un copil sa le dea mereu explicatii. Nicolae Ungar imi spune, ca un copil trebuie mereu incurajat, sa fie liber, sa-si foloseasca limbajul creativ, sa faca investigatii:
Sunt dascal de peste 30 de ani, dascalia este frumoasa, nu ai decit a invata de la copii. Dupa lectiile cu ei, ma intorc in atelierul meu si stiu ce am de facut. Urmatorul proiect va avea ca tema pamanturile. Va fi un peisaj documentar despre orasele istorice din Banat. Este multa manopera, bineinteles, plina de culoare “murdara”, dar asta face exact parte din placerea de a fi artist. Uneori, cand vad elevi in atelier care tin pensula intre buricul degetelor, le spun: Fiti murdari! De culoare, nu de altceva!
Alexandra si Thomas nu se mai tin de mana. Dau mana cu vizitatorii si isi iau incet ramas bun. E noapte peste zidurile Nurnbergului. Ziua ramane in urma noastra. Multe lucrari au ramas in urma lui Nicolae Ungar, multe le-a si distrus, un artist trebuie sa stie nu numai sa creeze, ci sa si distruga, ca sa se elibereze, sa faca loc pentru Nou.
Acest Nou este si Galeria Tiny Griffon din Nurnberg, la un colt de strada, in apropiere de biserica St. Sebaldus. Este creatia Cristinei Simion, fost manager general Edipresse AS-Romania. Pentru ca, si in viata, fiecare colt de strada iti ofera libertatea de a alege in ce directie sa te indrepti, Cristian Simion s-a mutat la Nurnberg, in Germania, incepand o noua viata: Galeria micului grifon incearca sa contopeasca imaginatia proprie creatiei cu forta acesteia, caci povestile pe care arta le spune sunt, nu doar incercari ale ochiului, ci si ale mintii. Desi spatiul artistic romanesc imi este familiar si mai usor accesibil, galeria are porti deschise artistilor de pretutindeni, dar mai cu seama din zone geografice incarcate de simboluri si care ascund un potential creator inca relativ putin cunoscut.
Crearea acestei galerii de arta, intr-un oras cu inca alte cateva zeci, este o poveste in sine, sunt incercari, sunt intalniri cu personaje care te ajuta sau te provoaca la lupta. Cu indrazneala si curaj, cu pasiune si credinta, cu tenacitate si incredere, Cristina Simion pregateste urmatoarele expozitii: Doru Tulcan, Iosif Stroia si Rudolf Kocsis, Mariana Drinceanu, Constantin Tofan si Ilie Bostan, Constantin Raducan. Ar fi mai usor sa pot promova un artist din Romania daca as putea organiza expozitii itinerante sau parteneriate cu alte galerii, din acelasi spatiu cultural sau din tari apropiate. Ar creste sansele ca respectivul artist sa devina cunoscut (sau mai cunoscut), ar putea fi exploatata si posibilitatea unor sponsorizari sau a unui mecenat, ar putea fi coordonate si impartite cheltuielile de promovare ale fiecarei galerii. Deocamdata, e un proiect in lucru si, sper, sa il pun la punct cat mai repede si mai bine – un cor se aude intotdeauna mai bine decat o singura voce.
E noapte in Nurnberg. Si e iarna. Anotimpul povestilor. Cristina Simion ramane in galerie si face ordine. Atenta la fiecare detaliu, o vad plecata in spatele pleoapelor asupra impresiilor din aceasta seara dar si asupra urmatoarelor evenimente. O poveste de iarna, scrisa nu intr-o carte, ci in viata unei femei.
