Zece minute, la foc mic

Era un ibric simplu. Un ibric cilindric cu o coada dintr-o singura fasie de tabla prinsa in doua nituri. Treziti pe jumatate din motaiala dupa-amiezii caniculare, ai mei mi-au adresat vag provocator: „Pui si tu de o cafea?”. Cererea era o premiera, eu o echivalam chiar cu un test de maturitate. Recunosteau faptul ca, iata, crescusem. Ceea ce retina inregistrase ani la rand in bucataria cu pereti de faianta, printre discutii despre matusi, unchi, nasteri si morti, avea sa foloseasca acum. Doua cesti de apa, doua lingurite pline varf de cafea si inca doua, rase, de zahar dadeau zece minute mai tarziu prima mea cafea. Si nici astazi, dupa saisprezece ani, proportiile nu stau altfel.

S-a schimbat insa ibricul. Cand am plecat la facultate, incarcat cu oale, farfurii, borcane si lenjerii de pat, ai mei au strecurat printre ele un recipient emailat. Era, mai degraba, un ibric de ceai. Insa dupa noptile niciodata suficient de lungi ale acelor ani, noul meu ibric isi facea mereu treaba de a ma trezi la realitatea unei noi dimineti de camin. Si unde mai pui ca, fata de spartanul lui tovaras lasat la Galati, acesta putea fierbe in vintre patru cesti de cafea. O victorie a cantitatii intr-un timp in care aroma nu conta. Parere pe care o imbratisase si Furtex, prieten si coleg de suferinta in camin.

Botezat neinteresant „Nicolae” de catre ai lui, Furtex isi datora numele de scena unor cauze deloc clare. Dintre toate interpretarile s-a detasat totusi una de referinta. La un chef in camin a dat dovada unui simt olfactiv de invidiat detectand prin camera o adiere de cartofi prajiti. Purtat de miros si de foame, a depistat la capatul coridorului o friteuza. A inhatat-o fara regrete si a adus-o sa ne infruptam. De atunci, gestul fraudulos a intrat in mitologia de camin. Pana la nume nu a mai fost decat un pas.

Intr-o dimineata Furtex a aparut in cadrul usii tinand in maini o oala. Pe asta nu o furase. Balanganindu-se amenintator din pricina chefului din seara precedenta, ne-a informat ca e gata cafeaua, incepand sa imparta continutul oalei. Pe nimeni nu a deranjat zeama amaruie pe care am dat-o pe gat uitand ca „esentele tari stau in sticlute mici”, cum zice cliseul. Era important sa ne puna pe picioare si atat. Desi anul urmator nu ne-a mai prins impartind aceeasi camera, fiecare a perpetuat obiceiul nascut atunci. Marimea oalei era, eventual, ceea ce se schimba de la camin la camin. Cine stie ce am fi ajuns sa bem drept cafea daca dupa terminarea facultatii nu ne-am fi integrat in campul muncii. Ibrice si oale de varii forme si culori s-au pierdut undeva pe drum, laolalta cu o buna parte din reveriile noastre. Eu unul am pastrat totusi un vis.

Sa calatoresc. Profitand de sansa unui job care imi cerea sa colind lumea, timp de cinci ani am sarit dintr-un avion in altul. Dintre nisipurile rosii ale Africii, in fata catedralelor Batranului Continent. In zecile de escale prin aeroporturi cu nume greu de pronuntat, am gasit ca singurul lucru care nu se schimba indiferent in care colt de lume as fi mers erau Starbucks-urile. Scopul lor nu mi-a fost nicodata prea clar. Se auto-intitulau cafenele, dar erau mai degraba niste locante unde se vindeau sandvisuri si amestecuri diluate de care Furtex ar fi fost mandru. Pe rafturile cu suveniruri – aceleasi cafetiere de serie si cani de jumatate de litru. De cafea. Tanjeam dupa altceva, dar nu stiam inca sa spun dupa ce.

In urma cu vreo 2 ani, in coltul unui bazar prafuit din Ierusalim, l-am gasit. Mi-a facut cu ochiul dintre zeci de casete cu fragmente din Crucea Rastignirii. Dintre sute de sticlute cu apa sfanta din Iordan. Era un ibric cu maner de lemn si modele in filigran aurit. Dupa un sfert de ora de tocmeala am lasat treizeci de dolari arabului proprietar de relicvariu si l-am luat. Si-a gasit firesc locul pe un raft din biblioteca, intre biografia lui Napoleon si un volum de Balzac. Amandoi mari amatori de cafea. In diminetile de week-end il iau si-l sterg cu atentie. Torn doua cesti de apa, doua lingurite pline varf cu cafea si inca doua, rase, de zahar. Asez cu grija capacul bombat, pana cand clinchetul metalic imi spune ca pot sa-l pun la foc mic. Si, dupa inca zece minute de asteptare, cafeaua mea e gata. Dar ce cafea?

Pe vremea aceea era un pachet cu nuante de crem si maro. Scria Nova Brasilia si, dupa ani de nechezol, ai mei spuneau ca asta era o cafea deosebita. Trecusera de-abia trei ani de cand poporul il trimisese pe El Lider Maximo intr-o lume mai buna. Habar nu aveam din care colt de lume veneau boabele care dadusera cele doua lingurite cu varf fierband in ibricul de tabla. Stiam doar ca imi place aroma tare care se degaja cand deschideam pachetul pentru prima data.

In timp am urmarit aceasta aroma asiduu, regasind-o aceeasi cu fiecare pachet nou desfacut. A fost Elita rosie primita cu religiozitate timp de cinci ani, o data pe saptamana, la acceleratul 1672 din directia Galati. In Gara de Nord, la linia 12. A fost pachetul de Jacobs verde luat din primul salariu – mai mult orgoliul independentei decat aprecierea vreunei deosebiri. Au fost Tchibo, Lavazza si tot ce a putut strecura televizorul in ibricul nostru de cand au disparut cartelele de paine. Acelasi miros mai presus de culoarea diferita a fiecarui ambalaj. Si, pana cand am intalnit bobul indecent de mare de Kenya AA, acelasi gust: usor acid, strapezindu-ti dintii si lasand in urma o usoara arsura la stomac.

Anul trecut pe la mijlocul lui iulie stateam pe terasa de la „Java House” in Nairobi. Am cerut o cafea. Boabele mari au alunecat in grinder si, dupa cateva secunde de macinat, aroma a invadat incaperea. Era ceva nou. O amorteala narcotica a pus stapanire pe mine. Gustand din ceasca de Kenya AA pe care chelnerul mi-a impins-o sub nas, am simtit mirosul zecilor de pachete desfacute ani la rand. Dar, de data aceasta, lichefiat in cei o suta si ceva de mililitri. Si mai era ceva. O livada de ciresi si portocali se amestecase printre boabele puse la macinat dandu-le un gust abia perceptibil de fucte. Am sorbit ceasca din doua inghitituri. Dintii nu mi s-au strapezit. Nici o arsura la stomac nu mi-a dat mai apoi peste cap seara. Dar de atunci n-am mai conceput altfel gustul de cafea. Ajuns acasa am aruncat la cos pachetele colorate din dulapul din bucatarie. Am boicotat rafturile supermarketurilor. Am rascolit netul si cafenelele din toate colturile orasului, dar fara prea mari sorti de izbanda. Din cand in cand cate un coleg se imbarca spre Africa si, in amintirea revelatiei originare, ii cer sa-mi aduca un pachet. Boabele proaspat macinate de Kenya AA nu fierb nicaieri mai bine decat in ibricul cu motive in filigran. La foc mic, 10 minute.

Pentru a prepara cafeaua perfecta trebue sa faci timpul sa stea in loc macar vreo doua ceasuri, imi vine in minte. Admir tavanele inalte, coridorul lung si bucataria cocheta. Ma bucur de ferestrele cu obloane grele de lemn si de muzica parchetului batran. Este un apartament intr-un bloc vechi, undeva prin spatele Tribunalului de la Unirii. M-am mutat aici acum o luna, sustragandu-ma unei lumi de al carei ritm ma instrainasem. O lume care bea amestecuri banale in cani uriase cu logo. Gravuri ale Bucurestiului interbelic contureaza imaginea unei urbanitati disparute azi, dar care continua sa traiasca intre acesti pereti. A unor vremuri in care cafeneaua era sanctuarul discutiilor, iar cafeaua un demon venerat de toata lumea. E seara, liniste si miroase a Kenya AA. Ibricul din bazar bolboroseste infundat pe foc. Ma uit la ceas si astept – peste un sfert de ora trebuie sa apara Furtex. Vom palavragi verzi si uscate, recicland pentru a suta oara aceleasi amintiri din studentie. Dar asta nu conteaza. Nu cat timpul va sta in loc, macar pentru vreo doua ceasuri.